Discursul este acea poveste pe care o spunem altora. Povestea poate urmări  un mesaj anume, sau poate relata anumite întâmplări. Dar cu siguranţă, orice poveste, în orice situaţie, are un ingredient de bază care nu trebuie sa lipseasca:  starea de spirit, atmosfera creată de povestitor, vibraţia la care el îl face partas  pe ascultător.

Indiferent  că ne adresăm copiilor sau adulţilor, indiferent că vorbim despre “împăratul roşu” sau despre “impactul crizei ţiţeiului asupra producţiei industriale” fondul oricărui discurs reusit stă în această atmosferă.  Diferenţele între ascultători, în rest sunt nesemnificative şi le putem adapta uşor recunoscând şi aplicând următorul principiu:  copii simt, tinerii intuiesc, adultii apreciază şi bătrânii evaluesază.

În funcţie de categoria  în care se încadrează ascultătorii, ne vom adapta mesajul la aceste forme,  în sensul că ceea ce vor ei să primească de la noi nu sunt nici vorbe, nici informaţii, ci, în primul rând trăiri. Ei se întreabă “ce câştig eu prin faptul că te ascult pe tine?” Aceasta trebuie să  avem în minte înainte de a formula un discurs:  să ştim că oamenii aşteaptă o traire si un  câştig personal de la noi.

A crea atmosfera discursului presupune în acelaşi timp şi faptul ca noi să credem cu toată convingerea  în ceea ce spunem,  să  punem suflet   în vorbe şi vom putea fi siguri că ele au un efect magic.  Chiar dacă ne mai  poticnim, chiar dacă ne vom bâlbâi, auditoriul va fi  înţelegător  din două motive: primul pentru că doresc să obţină ceva de la noi şi doi fiindcă doresc să trăiască atmosfera creată de vorbitor.  Mesajul, conţinutul propriu-zis rămân  pe un loc secund.

Adevăraţii vorbitori nu au luat lecţii de retorică, astfel încât ei au descoperit că memoria detaliilor nu este cel mai important lucru. Ne aflăm în faţa auditoriului nu pentru a le vorbi, ci pentru a tansmite un mesaj;  nu cuvinte, nici date sau informaţii,  ci o anumită convingere, o stare de spirit.