Formarea personalităţii începe cu prima zi de viaţă, continuă pe tot parcursul vietii. Ale­gerea profesiei şi adaptarea la cerinţele ei presupun continuarea unei direcţii de dez­voltare a personalităţii care să permită dezvoltarea priceperilor şi a aptitudinilor, exprimarea unor valori şi atitudini, asu­marea unor roluri agreabile, succesul pro­fesional fiind, în ultimă instanţă, o rezul­tantă a interacţiunii dintre structura de personalitate şi mediul ocupaţional. Per­sonalitatea şi identitatea de sine a adultu­lui sunt strâns legate de principala sa activitate – munca. Devenirea personali­tăţii, ca proces continuu, depinde. de o serie de factori, care ar putea fi grupaţi în trei categorii: ciclurile de viaţă, ale­gerile pe care le facem mai mult sau mai puţin întâmplător şi automodelarea. Aceste alegeri, printre care şi cea a pro­fesiei, exercită o influenţă modelatoare: un post înalt solicitant sub aspect intelec­tual îşi pune amprenta nu numai asupra dezvoltării aptitudinilor şi capacităţilor, ci şi asupra intereselor, motivaţiei, nivelului de aspiraţie, manifestărilor Eului (imagine de sine, respect de sine, incredere in sine…); o muncă monotonă şi subsolicitantă poate deveni ca­lea unei adevărate alienări de sine.

În viaţa cotidiană este larg răspândită sintagma „deformaţie profesională”, care are semnificaţia de efect modelator al muncii asupra personalităţii, fie în sens pozitiv, de îmbogăţire şi dezvoltare a personalităţii, fie negativ, de îngustare a preocupărilor prin specializare excesivă, de evoluţie spre „omul unidimensional”.  Individul se poate identifica cu profesia practicată, lăsându-se complet „aculturalizat profesional” de mediul şi cultura muncii, sau, dimpotrivă, poate dezvolta o duplicitate structurală”. El îşi va dezvolta un Eu profesional exterior şi oarecum separat de Eul său intim, pentru a se apăra de presiunile unui mediu cu impe­rative excesive şi rigide. Eul intim rămâ­ne astfel o „redută interioară” în faţa acestor presiuni, cu rolul de a contraba­lansa artificialitatea Eului profesional.

Performanţa în muncă depinde atât de variabilele interne ale persoanei (vârstă, sex, aptitudini, interese şi motivaţii, si­stem de valori, trăsături de personalitate, experienţă), cât şi de variabile externe, de natură fizică – ambientală (spaţiu de lucru, echipamente, metode de lucru) şi or­ganizaţional – socială (caracterul şi politica organizaţiei, ambianţa socială).

Competiţia, în orice domeniu, pune problema eficienţei personale, responsa­bilităţii pentru gestiunea resurselor proprii: individul este propriul său manager, el trebuie să-şi „conducă” propria per­soană ca pe o întreprindere rentabilă, adică să-şi evalueze resursele cu realism, să-şi stabilească obiective şi să elaboreze proiecte existenţiale pe termen lung, me­diu şi scurt, să se folosească de oportu­nităţi, să fie flexibil şi să-şi urmărească atingerea unor obiective de etapă, adevă­rate zone succesive ale proximei dez­voltări personale. În aceste condiţii, suc­cesul profesional este nu numai un suc­ces – reuşită, ci şi un succes – izbândă, un succes-recunoaştere, ba chiar un  succes­-impunere.

Supraevaluarea resurselor proprii, direcţionată spre menţinerea momentană a unei imagini şi a stimei de sine, ca şi subevaluarea, având ca scop autoprote­jarea în caz de eşec, sunt puncte de plecare neproductive pentru o strategie de reuşită. Numeroasele cazuri de persoane cu dotare intelectuală peste medie, con­ştiente de potenţialul lor, dar cu realizări profesionale modeste, dovedesc că evalu­area realistă a resurselor proprii, fără un nivel de aspiraţii pe măsură şi fără eforturi, nu constituie o condiţie absolută a reuşitei profesionale. Valorificarea dotării intelectuale depinde de o categorie aparte de resurse interne – trăsăturile de perso­nalitate – care să favorizeze afirmarea de sine (aspecte ale Eului, interese, moti­vaţii, atitudini) şi relaţionarea cu mediul socio – organizaţional al succesului (com­petenţa socială).

Chiar dacă persoana se autoevaluează realist şi este capabilă de o gestiune efi­cientă a resurselor proprii, evoluţia sa profesională va fi condiţionată de tipul de organizaţie în care munceşte, de con­diţiile economice, de alţi factori conjunc­turali. Organizaţia este, sau ar trebui sa fie, prin definiţie, un mediu succesual: rostul ei este de a folosi resursele de care dispune – umane, ma­teriale, financiare, informaţionale – pentru atingerea unor scopuri într-un mod efi­cient. Ca atare, orice organizaţie va căuta să stimuleze eficienţa individuală şi va promova un sistem de valori succesuale şi de sancţiuni premiale care să constitu­ie pentru individ valori de asimilat, sco­puri de atins, recompense de dorit, mode­le comportamentale de urmat. În viaţa profesională, succes nu înseamnă numai performanţă în sine, ci şi performanţă care este concordantă cu scopurile comu­ne ale celor care alcătuiesc organizaţia.

Succesele culminale sunt rezervate unor elite, pe când succesul profesional este accesibil tuturor. Dar el nu este un rezultat spontan al unor merite personale sau al unor împrejurări favorabile, ci rezultatul unei adevărate „tehnologii de fabricaţie”, pe care fiecare dintre noi o învăţăm observând cu atenţie conduitele succesuale ale altora (modele), citind cărţi de autoperfeclionare – atât de multe în ultimul timp – încercând şi greşind, în­văţând din greşelile noastre şi ale altora.

Se spune că atunci când omul va învăta să se iubească pe sine si pe semenii săi pe deplin, va ajunge să stăpânească materia cat si spiritualitatea.

Pământul poate fi considerat o entitate în sine. Fiecare om e o celulă a Pământului, tot asa cum corpul tău e compus din milioane de celule. Dacă fiecare celulă a sănătoasă, vei avea un corp sănătos în care te vei simti bine. Acelasi lucru e valabil si pentru Pământ.

Fiecărui om îi revine sarcina de a se purifica, de a se mentine într-o bună stare de sănătate fizică, mentală, emotională si spirituala. Astfel, peste tot va domni armonia si pământul va deveni un loc prosper.

Ne aflam aici, pe pământ, pentru a ne supraveghea propria evolutie si de aparticipa la evolutia altora. Este inutil să-ti folosesti energia pentru a-i judeca si a-i dirija pe altii.

Pe măsură ce în tine se vor dezvolta dragostea si credinta, vei degaja o asemenea energie, încât reactiile tale fată de mediul înconjurător si cele ale mediului fată de tine se vor transforma în întregime. Societatea îsi măsoară gradul de dezvoltare după cel mai slab individ, tot asa cum un lant e la fel de puternic ca cea mai slabă verigă a sa. Multi afirmă că există evolutie pe pământ, că lumea în ansamblul ei evoluează. Totusi, ceea ce vedem în jurul nostru demonstrează contrariul. Farmaciile,

spitalele si azilurile se înmultesc, oamenii sunt tot mai bolnavi, au reale probleme fizice, sursele de informare în masă (televizorul, radioul, ziarele, internetul) ne prezintă zilnic noi si noi atrocităti… Oare toate acestea reflectă evolutia? Această insatisfactie o trăim, probabil, cu totii.

Am inceput sa trăim în epoca spiritualitătii. Totusi, nu e usor pentru om să meargă în profunzime. Pe de-o parte, e vorba de orgoliul lui foarte dezvoltat iar, pe de altă parte, îi e frică… Frica de a descoperi un monstru în el însusi!

De unde vine această frică? Poate din educatia primită sau din altă parte. Dar asta nu contează. Lasă trecutul în urma ta. Trecutul a trecut, nu-l poti schimba. Momentul cel mai pretios pentru tine este clipa prezentă si viitorul. Iar viitorul depinde in cea mai mare parte de tine, de aceea ce gândesti si faci acum.

Fie că îti urmăresti atent gândurile, sau urmezi cursuri, citesti sau asculti, evoluezi si în acelasi timp, te purifici. Si pentru a te purifica mai mult, trebuie să repeti anumite actiuni. Astfel accelerezi procesul de curătire. Dau drept exemplu un pahar cu apă murdară în care versi încet-încet apă limpede, curată.

Continuând acest procedeu, apa se purifică si obtii un pahar cu apă curată. Este ceea ce se întâmplă si cu noi când crestem din interior. S-ar putea ca problemele să ni se pară mai numeroase, s-ar putea să ne simtim coplesiti, dar nu e decât o iluzie; trebuie să crezi că eforturile tale sustinute vor fi răsplătite din plin.

Fiinta umană creste în acelasi fel ca tot ce există pe pământ. Un copac prinde rădăcini dintr-o mică sământă ascunsă în sol. Această sământă trăieste în întuneric, umezeală, frig si e înconjurată de o multime de forme de viată subterane. În ciuda tuturor si fără voia ei, fără să stie de ce, este atrasă în mod irezistibil de soare, de lumină. Nu se va afunda si mai mult în sol. Dimpotrivă, va creste se va elibera de învelisul său; va străpunge stratul de pământ pentru a iesi la lumină. Odată ajunsă la lumină, va creste în continuare si va ajunge un copac…

Acelasi lucru se întâmplă si cu fiinta umană. Sunt oameni care trăiesc încă în întuneric. Ei nu stiu sau nu spera că mai există si altceva. Nu văd. Dacă li se vorbeste despre lumină, dacă li se arată această lumină, pentru ei nu există asa ceva.

Dimpotrivă, omul care a decis să crească în interior se găseste la nivelul iesirii din pământ. El începe să vadă lumina. El se îndreaptă spre lumină. Cu cât urcă mai mult, cu atât mai mult simte căldura sa si cu cât va urca mai mult, cu atât va fi mai încălzit si luminat.