Umbra care nu pleacă niciodată

Despre memoria instituțională, lustrație și libertatea unei societăți

Există răni care se vindecă prin trecerea timpului.

Și există răni care se transmit prin tăcere.

Istoria ne învață că nu toate poverile unui popor sunt materiale. Unele sunt invizibile. Ele nu apar în statisticile economice, nu se măsoară în kilometri de autostradă și nici în produsul intern brut. Se ascund în reflexele instituțiilor, în nivelul de încredere dintre oameni, în felul în care este exercitată puterea și în capacitatea unei societăți de a se corecta pe sine.

După căderea comunismului, statele Europei Centrale și de Est au fost puse în fața aceleiași întrebări dificile:

Cum construiești o democrație fără să rămâi prizonierul reflexelor unui regim autoritar?

Răspunsurile au fost diferite.

Unele țări au adoptat legi de lustrație, prin care anumite persoane implicate în aparatul represiv al fostului regim au fost împiedicate, pentru o perioadă limitată, să ocupe funcții publice importante. Alte state au deschis arhivele mai rapid, au creat mecanisme de verificare și au încercat să clarifice responsabilitățile trecutului.

România a ales o altă cale.

Tranziția a fost mai graduală, iar lustrația, în sensul în care a fost aplicată în unele state vecine, nu a devenit un mecanism central al reformei instituționale. Istoricii și politologii continuă să dezbată consecințele acestei alegeri. Unii consideră că ea a permis o tranziție mai puțin conflictuală. Alții susțin că a favorizat continuități instituționale și culturale care au îngreunat consolidarea încrederii publice.

Această dezbatere nu este doar despre trecut.

Este despre prezent.

Poate că cea mai importantă moștenire a unui regim autoritar nu este existența unor persoane sau a unor instituții, ci supraviețuirea unei anumite culturi a puterii.

O cultură în care transparența este privită cu suspiciune.

În care loialitatea față de persoane cântărește mai mult decât loialitatea față de reguli.

În care informația este percepută ca instrument de control înainte de a fi înțeleasă ca instrument al cunoașterii.

Aceste reflexe nu dispar prin decret.

Ele pot persista mult după schimbarea constituțiilor și a denumirilor instituțiilor.

Istoria oferă numeroase exemple că transformarea unei societăți este mai lentă decât transformarea cadrului ei juridic.

Dar aici trebuie făcută o distincție esențială.

A recunoaște existența unor continuități instituționale sau culturale nu înseamnă a afirma că toate instituțiile democratice sunt ilegitime sau că persoanele care lucrează în ele reproduc automat practicile trecutului. Instituțiile se schimbă, oamenii se schimbă, iar multe dintre reformele realizate după aderarea României la NATO și Uniunea Europeană au urmărit tocmai profesionalizarea și controlul democratic asupra structurilor statului.

Problema este mai subtilă.

Nu este vorba doar despre oameni.

Este vorba despre modele de funcționare.

Despre felul în care puterea este înțeleasă și exercitată.

În biologie există un fenomen fascinant: memoria imunologică.

Organismul își amintește întâlnirile anterioare și reacționează mai repede atunci când apare același agent patogen.

Societățile au și ele o formă de memorie.

Instituțiile învață.

Dar și obiceiurile învață.

Uneori învață bine.

Alteori perpetuează reflexe care nu mai servesc binele comun.

De aceea, democrația nu poate fi redusă la organizarea periodică a alegerilor.

Ea presupune o cultură a responsabilității, a controlului reciproc între instituții, a libertății presei, a independenței justiției și a unei societăți civile capabile să pună întrebări incomode.

În lipsa acestor mecanisme, orice stat – indiferent de istoria sa – riscă să concentreze excesiv puterea.

Iar istoria arată că puterea concentrată are tendința de a deveni opacă.

Există însă și un motiv de speranță.

Civilizațiile nu sunt condamnate să repete trecutul.

Ele învață.

Uneori lent.

Uneori dureros.

Dar învață.

Fiecare generație poate lărgi spațiul libertății dacă investește în educație, cultură civică și instituții capabile să se autocorecteze.

Poate că adevărata lustrație nu este doar una juridică.

Poate că există și o lustrație a conștiinței.

Ea începe atunci când fiecare cetățean renunță la tentația de a cere privilegii în loc de reguli, favoruri în loc de merit și tăcere în loc de adevăr.

Această lustrație nu poate fi votată în Parlament.

Nu poate fi impusă prin ordonanțe.

Ea se produce în fiecare zi, în modul în care alegem să ne exercităm libertatea.

Un profesor care încurajează gândirea critică face un act de lustrație morală.

Un jurnalist care verifică informațiile înainte de a le publica face un act de lustrație profesională.

Un funcționar care respectă legea chiar și atunci când nimeni nu îl vede face un act de lustrație instituțională.

Și un cetățean care refuză să creadă zvonuri doar pentru că îi confirmă convingerile face un act de igienă democratică.

Poate că libertatea seamănă cu grădinăritul.

Dacă nu smulgi din când în când buruienile, ele nu cer permisiunea să crească.

Vestea bună este că nici florile nu cer permisiunea să înflorească.

Au nevoie doar de lumină, apă și de cineva care să creadă că merită îngrijite.

România nu este definită doar de greutățile tranziției sale.

Este definită și de capacitatea oamenilor ei de a construi instituții mai bune decât cele pe care le-au moștenit.

Aceasta este, poate, adevărata provocare a fiecărei generații:

Nu să trăiască în umbra trecutului.

Ci să lase generației următoare o lumină puțin mai puternică decât cea pe care a primit-o.

Pentru că o democrație matură nu este aceea care pretinde că nu are umbre.

Este aceea care are curajul să le privească, să le înțeleagă și să nu le lase să decidă viitorul.