Societatea 5.0 este o societate digitală

Societatea 5.0 este o societate digitală

Societatea 5.0 se referă la revoluția industrială în care oamenii, organizațiile și lucrurile sunt conectate printr-o rețea digitală, astfel încât toată lumea să poată partaja resurse, informații și cunoștințe împreună în timp real, realizând în același timp o coordonare dinamică a activităților de producție între ele pe o bază inteligentă.  Asa cum deja se intampla in Marketingul prin Afiliere in Retea.

Obiectivele principale ale Societății 5.0 sunt o îmbunătățire a mediului de viață și o creștere a calității vieții. Society 5.0 se bazează pe infrastructuri digitale, platforme și servicii. Acestea se bazează pe tehnologii inteligente precum inteligența artificială (AI), robotică, Internetul obiectelor (IoT) și blockchain, dar și pe realitatea augmentată și virtuală sau automatizarea proceselor robotizate (RPA). Aceste tehnologii au atins acum un nivel de maturitate.

În Society 5.0, orice produs sau serviciu va fi livrat în mod optim oamenilor și adaptat nevoilor acestora. În același timp, Societatea 5.0 va contribui la depășirea provocărilor sociale cronice, cum ar fi îmbătrânirea populației, polarizarea socială, depopularea și constrângerile legate de energie și mediu.

Pe măsură ce economia crește, viața devine prosperă și convenabilă, cererea de energie și produse alimentare crește, durata de viață devine mai lungă și societatea îmbătrânită avansează. În plus, globalizarea economiei progresează, concurența internațională devine din ce în ce mai severă și probleme precum concentrarea bogăției și inegalitatea regională sunt în creștere. Problemele sociale care trebuie rezolvate în opoziție (ca compromis) cu o astfel de dezvoltare economică au devenit din ce în ce mai complexe. Aici, o varietate de măsuri au devenit necesare, cum ar fi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES), creșterea producției și reducerea pierderilor de produse alimentare, reducerea costurilor asociate cu societatea îmbătrânită, sprijinirea industrializării durabile, redistribuirea bogăției și corectarea inegalitatea regională, dar realizarea atât a dezvoltării economice, cât și a soluțiilor la problemele sociale în același timp s-a dovedit a fi dificilă în sistemul social actual.

În fața unor astfel de schimbări majore din lume, noile tehnologii, cum ar fi IoT, robotica, AI și Big Data, toate care pot afecta cursul unei societăți, continuă să progreseze. Japonia încearcă să facă Societatea 5.0 o realitate ca o nouă societate care încorporează aceste noi tehnologii în toate industriile și activitățile sociale și realizează atât dezvoltarea economică, cât și soluțiile la problemele sociale în paralel.

Tehnologiile inteligente vor sta la baza unei varietăți largi de aplicații: pentru conectarea mijloacelor noastre de transport cu „Smart Mobility”, pentru utilizarea durabilă a resurselor cu „Smart Resources”, pentru un confort mai mare în „Smart City”, pentru construcție de medii de producție ultra-moderne în „Smart Factory”.

  • Cum am ajuns unde suntem astăzi

Societatea 5.0 este descrisă și ca o evoluție în cinci etape societale în documentul de poziție al lui Keidanren: 1) societatea de vânătoare, 2) societatea agrară, 3) societatea industrială, 4) societatea informațională și, 5) societatea super-inteligentă cunoscută sub numele de Societatea 5.0.

Societatea 1.0

Societatea de vânătoare

Societatea 2.0

Societatea agrară

Societate 3.0

Societatea industrială

Societatea 4.0

Societatea informațională

Societate 5.0

Societatea super- inteligentă

Sursă imagine – Keidanren (Federația de afaceri din Japonia)

  • Ce urmează pentru societate?

Societatea 5.0 va aduce o societate centrată pe om.

În societate până în prezent, o prioritate a fost pusă în general pe sistemele sociale, economice și organizaționale, rezultând că au apărut lacune în produsele și serviciile pe care le primesc indivizii pe baza abilităților individuale și a altor motive. În schimb, Society 5.0 realizează o convergență avansată între spațiul cibernetic și spațiul fizic, permițând AI bazat pe Big Data și roboți să efectueze sau să susțină ca agent munca și ajustările pe care oamenii le-au făcut până acum.

In contextul industriei 5.0, robotul nu este destinat să înlocuiască forța de muncă umană, ci să preia sarcini dificile sau chiar periculoase. Aceasta este o societate centrată pe fiecare persoană și nu un viitor controlat și monitorizat de AI și roboți.

Realizarea Societății 5.0 cu aceste atribute ar permite nu doar Japoniei, ci și lumii să realizeze dezvoltarea economică, rezolvând în același timp problemele sociale cheie. De asemenea, ar contribui la îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD) stabilite de Națiunile Unite.

Despre memoria instituțională, lustrație și libertatea unei societăți

Umbra care nu pleacă niciodată

Despre memoria instituțională, lustrație și libertatea unei societăți

Există răni care se vindecă prin trecerea timpului.

Și există răni care se transmit prin tăcere.

Istoria ne învață că nu toate poverile unui popor sunt materiale. Unele sunt invizibile. Ele nu apar în statisticile economice, nu se măsoară în kilometri de autostradă și nici în produsul intern brut. Se ascund în reflexele instituțiilor, în nivelul de încredere dintre oameni, în felul în care este exercitată puterea și în capacitatea unei societăți de a se corecta pe sine.

După căderea comunismului, statele Europei Centrale și de Est au fost puse în fața aceleiași întrebări dificile:

Cum construiești o democrație fără să rămâi prizonierul reflexelor unui regim autoritar?

Răspunsurile au fost diferite.

Unele țări au adoptat legi de lustrație, prin care anumite persoane implicate în aparatul represiv al fostului regim au fost împiedicate, pentru o perioadă limitată, să ocupe funcții publice importante. Alte state au deschis arhivele mai rapid, au creat mecanisme de verificare și au încercat să clarifice responsabilitățile trecutului.

România a ales o altă cale.

Tranziția a fost mai graduală, iar lustrația, în sensul în care a fost aplicată în unele state vecine, nu a devenit un mecanism central al reformei instituționale. Istoricii și politologii continuă să dezbată consecințele acestei alegeri. Unii consideră că ea a permis o tranziție mai puțin conflictuală. Alții susțin că a favorizat continuități instituționale și culturale care au îngreunat consolidarea încrederii publice.

Această dezbatere nu este doar despre trecut.

Este despre prezent.

Poate că cea mai importantă moștenire a unui regim autoritar nu este existența unor persoane sau a unor instituții, ci supraviețuirea unei anumite culturi a puterii.

O cultură în care transparența este privită cu suspiciune.

În care loialitatea față de persoane cântărește mai mult decât loialitatea față de reguli.

În care informația este percepută ca instrument de control înainte de a fi înțeleasă ca instrument al cunoașterii.

Aceste reflexe nu dispar prin decret.

Ele pot persista mult după schimbarea constituțiilor și a denumirilor instituțiilor.

Istoria oferă numeroase exemple că transformarea unei societăți este mai lentă decât transformarea cadrului ei juridic.

Dar aici trebuie făcută o distincție esențială.

A recunoaște existența unor continuități instituționale sau culturale nu înseamnă a afirma că toate instituțiile democratice sunt ilegitime sau că persoanele care lucrează în ele reproduc automat practicile trecutului. Instituțiile se schimbă, oamenii se schimbă, iar multe dintre reformele realizate după aderarea României la NATO și Uniunea Europeană au urmărit tocmai profesionalizarea și controlul democratic asupra structurilor statului.

Problema este mai subtilă.

Nu este vorba doar despre oameni.

Este vorba despre modele de funcționare.

Despre felul în care puterea este înțeleasă și exercitată.

În biologie există un fenomen fascinant: memoria imunologică.

Organismul își amintește întâlnirile anterioare și reacționează mai repede atunci când apare același agent patogen.

Societățile au și ele o formă de memorie.

Instituțiile învață.

Dar și obiceiurile învață.

Uneori învață bine.

Alteori perpetuează reflexe care nu mai servesc binele comun.

De aceea, democrația nu poate fi redusă la organizarea periodică a alegerilor.

Ea presupune o cultură a responsabilității, a controlului reciproc între instituții, a libertății presei, a independenței justiției și a unei societăți civile capabile să pună întrebări incomode.

În lipsa acestor mecanisme, orice stat – indiferent de istoria sa – riscă să concentreze excesiv puterea.

Iar istoria arată că puterea concentrată are tendința de a deveni opacă.

Există însă și un motiv de speranță.

Civilizațiile nu sunt condamnate să repete trecutul.

Ele învață.

Uneori lent.

Uneori dureros.

Dar învață.

Fiecare generație poate lărgi spațiul libertății dacă investește în educație, cultură civică și instituții capabile să se autocorecteze.

Poate că adevărata lustrație nu este doar una juridică.

Poate că există și o lustrație a conștiinței.

Ea începe atunci când fiecare cetățean renunță la tentația de a cere privilegii în loc de reguli, favoruri în loc de merit și tăcere în loc de adevăr.

Această lustrație nu poate fi votată în Parlament.

Nu poate fi impusă prin ordonanțe.

Ea se produce în fiecare zi, în modul în care alegem să ne exercităm libertatea.

Un profesor care încurajează gândirea critică face un act de lustrație morală.

Un jurnalist care verifică informațiile înainte de a le publica face un act de lustrație profesională.

Un funcționar care respectă legea chiar și atunci când nimeni nu îl vede face un act de lustrație instituțională.

Și un cetățean care refuză să creadă zvonuri doar pentru că îi confirmă convingerile face un act de igienă democratică.

Poate că libertatea seamănă cu grădinăritul.

Dacă nu smulgi din când în când buruienile, ele nu cer permisiunea să crească.

Vestea bună este că nici florile nu cer permisiunea să înflorească.

Au nevoie doar de lumină, apă și de cineva care să creadă că merită îngrijite.

România nu este definită doar de greutățile tranziției sale.

Este definită și de capacitatea oamenilor ei de a construi instituții mai bune decât cele pe care le-au moștenit.

Aceasta este, poate, adevărata provocare a fiecărei generații:
Nu să trăiască în umbra trecutului.
Ci să lase generației următoare o lumină puțin mai puternică decât cea pe care a primit-o.
Pentru că o democrație matură nu este aceea care pretinde că nu are umbre.
Este aceea care are curajul să le privească, să le înțeleagă și să nu le lase să decidă viitorul.